1. Abordarea teoretică a bunăstării subiective

 

Publicații relevante

Bălţătescu, S. (2014). Fericirea în contextul social al tranziţiei postcomuniste din România. Ediţia a doua, revizuită şi adăugită. Editura EIKON, Cluj‐Napoca, ISBN 978‐606‐711‐210‐8,  http://www.edituraeikon.ro/detalii-carte.php?idC=397. Capitolele 1. Construcţia socio-istorică a conceptului de fericire și 5. Teorii explicative ale variaţiei bunăstării subiective.

Bălțătescu, S. (2013). Public Mood. Entry prepared for Encyclopedia of Quality of Life and Well-Being Research, 2nd Edition, http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2687320.

Bălţătescu, S. (2005), Fericire şi societate în gândirea vechilor greci, Analele Universităţii din Oradea, Fascicula Sociologie-Filosofie-Asistenţă Socială, vol. 4, pp. 67-73.

Bălţătescu, S. (1999), Modele ale percepţiei calităţii vieţii, Calitatea vieţii, vol. 10, nr. 3-4, pp. 179-185,  http://www.revistacalitateavietii.ro/1999/CV-3-4-1999/CV-3-4-1999.pdf

Bălţătescu, S. (1998), Influenţa factorilor subiectivi asupra percepţiei calităţii vieţii, Calitatea vieţii, vol. 9, nr. 3-4, pp. 269-277.

 

Cele trei nivele de interpretare a fericirii

Departe de a constitui un corp unic de cercetări, ascultând de o paradigmă unică, domeniul de studiu al fericirii este astăzi terenul de dispută dintre teorii foarte diverse. În acest câmp coexistă, după părerea mea, trei paradigme radical diferite ce corespund tot atâtor straturi de analiză.

Primul strat (cel puțin din punctul de vedere al complexității) este cel biologic. Oarecum paradoxal, cercetarea cauzelor biologice ale fericirii a apărut ultima, o dată cu dezvoltările petrecute în domeniul neuroștiințelor. Fundamentul acestor cercetări îl constituie determinanții genetici și chimici ai predispoziției către fericire. Până acum a fost pus un evidență un mediu chimic (neurotransmițători de tipul dopaminei, oxitocinei și serotoninei) dar nu și trăsături genetice specifice care conduc la fericire (Bartels et al., 2010). Există în mod cert un anumit grad de heritabilitate al fericirii (Bartels et al., 2010)[2]. Trebuie menționat că cercetările desfășurate în cadrul paradigmei biologice nu trebuie confundate cu reducționismul biologic (biologismul), care implică faptul că fericirea ar fi o trăsătură, adică nu se poate modifica prin educație sau ca urmare a evenimentelor exterioare, ceea ce contravine majorității datelor existente[3].

Cel de-al doilea nivel este cel psihologic, paradigmă în care se desfășoară și cea mai mare parte a cercetărilor din domeniu. În cadrul psihologiei a fost introdus termenul de bunăstare subiectivă[4], ce desemnează „gradul în care individul îşi evaluează calitatea globală a vieţii sale în mod favorabil” (Veenhoven, 1989). Acesta presupune că diferențele individuale în nivelurile bunăstării subiective pot fi explicate prin diferențe psihologice individuale, de temperament sau personalitate (precum extraversia sau nevrotismul). Limitele abordării psihologice sunt legate atât de componenta metodologică (modelul diferențelor individuale) (Chamorro-Premuzic et al., 2011) cât și de sfera de cuprindere, care permite cu greu înțelegerea efectelor de agregare sau a efectelor unor procese supraindividuale.

În sfârșit, modelul sociologic, de factură mai degrabă recentă, pornește de la limitările abordării psihologice, care tinde să studieze fericirea dintr-o perspectivă individualistă, subsumată unui model atomist al societății. Probabil că prima abordare sociologică a fericirii este a lui Durkheim, care privește fenomenul din perspectivă funcționalistă și holistă. Fiecare societate are un grad de fericire medie care este un indicator al stării țesutului social (intensităţii sociabilității). Dat fiind că sociabilitatea variază împreună cu transformările sociale, Durkheim este înclinat să se preocupe de relația dintre fericire și progresul social. Aceasta și ca reacție la presupunerile utilitarismului, care vede ca motor al progresului urmărirea individuală a fericirii. Dintr-un punct de vedere mai degrabă conservator, Durkheim va pune în balanță efectele pozitive cu cele negative ale progresului și se va preocupa de modul cum efectele negative (ca de exemplu anomia) influențează fericirea individuală și socială.

Mult mai recent, există încercări de coagulare a unor abordări sociologice mai cuprinzătoare asupra fericirii. Dincolo de studiile de pionierat ale lui Veenhoven (1984, 2005, 2008), care s-a concentrat asupra determinanților la nivel societal, sunt de notat lucrările lui Bartram (2012), Kroll (2011; 2014) şi culegerea de texte din revista Sociological research online editată de Cieslik și Bartram (Cieslik și Bartram, 2014; Kroll, 2014; Thin, 2014), în introducerea căreia se afirmă:

Studiile asupra fericirii implică analiza multora dintre ideile care formează subiectele forte ale sociologiei - relațiile de putere, diviziunile, inegalitățile, identitățile, schimbarea socială și personală, structură și agenție etc. (Cieslik și Bartram, 2014)

Dintre temele preferate de sociologii actuali care doresc revigorarea gândirii sociologice a fericirii sunt capitalul social (Kroll, 2011; Kroll, 2014), reflexivitate și memorie (Jugureanu et al., 2014), politicile publice și discursurile asupra fericirii (Bartram, 2012). În plus, o perspectivă sociologică s-ar folosi mai mult de cercetarea calitativă (Bartram, 2012) și ar pune accent mai mult pe înțelegerea fericirii ca proces social și relațional (Thin, 2014).

Important este că din studiul sociologic al fericirii ar avea de câștigat sociologia însăși. Dat fiind accentul pe care îl pune acest tip de cercetare asupra valorilor și influenței acestora asupra comportamentului social, această preocupare i-ar face pe sociologi să reflecteze mai mult asupra distincției între fapte și valori  (Cieslik și Bartram, 2014). În plus, cum susține și Bartram (2012):

Studiile asupra fericirii pot fi un mod util de a dezvolta o orientare mai sistematică în privința implicațiilor asupra politicilor pe care le are cercetarea dar și în privința utilității (sau chiar a „impactului") cercetării sociologice în general.


Construcția socio-istorică a fericirii

În vremea din urmă sunt tot mai dese lucrările care susțin că fericirea este un construct socio-cultural, însăși dezvoltarea concepte de fericire ascultând de o logică istorică. Cum arătam încă din 2007, această judecată are o dublă implicație: pe de o parte ea spune că asistăm la variația în funcție de epocă a ideilor-cheie despre ce înseamnă viața bună. Pe de altă parte, ceea ce nu pare tot atât de evident, este că însuși modul de a resimți emoția fundamentală de fericire este dependent socio-cultural (Bălţătescu, 2007).

În capitolul cu această temă din teza mea de doctorat, reprodus în cele două ediții ale volumului rezultat (Bălţătescu, 2009a; Bălţătescu, 2014), am trecut în revistă evoluția ideii de fericire din antichitate până în perioada contemporană. Astfel, în clasicismul grecesc apare discuția filosofică aprofundată asupra a ceea ce constituie o viaţă bună. Aceasta conduce la elaborarea primelor concepte filosofice de fericire: hedone (plăcerea simțurilor) și eudaimonia (trăirea în acord cu propriul eu). Dincolo de caracterul divers și adesea contradictoriu al concepțiilor circumscrise uneori într-un mod foarte larg de cele două concepte[5], este de remarcat că la greci discuția era de ordin etic și nu psihologic ca în majoritatea abordărilor actuale (Maher, 2003, p. 131). Fericirea era pentru ei un drum, o opțiune, o cale de urmat, nu o simplă stare.

Din punctul de vedere al sociologiei ideilor, concepția despre fericire caracteristică epocii de aur a filosofiei grecești, ca de exemplu cea a lui Aristotel, poate fi etichetată drept „expansivă” (Bok, 2010, p. 37), ceea ce corespunde încrederii cu care privea democrația ateniană cugetul liber și libertatea de a urma căile care conduc la propria fericire. Direcției „expansive”, care urmărește creșterea dorințelor satisfăcute, i se opune cea „retractilă” a  stoicismului roman, ce recomandă restrângerea drastică a dorințelor. În interpretarea sociologiei ideilor, direcția retractilă se potrivește cu perioada post-aristotelică și ar putea fi un răspuns la răul adus de prăbușirea Polisului, care nu mai permite ca din punct de vedere conceptual legarea fericirii de împrejurări exterioare (Naugle, 2006).

Discursul intelectual medieval despre fericire, în cea mai mare parte subordonat cadrului teologiei creștine, nu este scutit de diversitate. Mai ales în ultima parte a lui, lasă la sfârșit unei „uluitoare diversități doctrinare” (McGrath, 2004, apud Zevnik, 2014). Dezvoltarea discursului modern despre fericire este însă în mod definitiv legat de dezvoltarea Reformei și Renașterii. Trecerea prin intermediul Renașterii nu este însă așa de bruscă cum s-ar credea (McMahon, 2006, apud Zevnik, 2014, p. 78), dar meritul acestei perioade istorice este de a fi stimulat interesul privind condiția omului (Zevnik, 2014, p. 78). Iluminismul este epoca rupturii radicale cu ideile creștine de salvare și coincide cu ceea ce Zevnik numește „nașterea fericirii”. Dar această fază nu revigorează doar perspectiva hedonică a fericirii, ci și o re-leagă de perspectiva societală a bunăstării colective, al cărui motor nu sunt doar interesul individual, ci şi procesele colective. Căci Iluminiştii priveau atingerea fericirii ca un destin comun al umanităţii. De aici accentul pe fericire ca valoare fundamentală, ca scop ultim, atât individual cât și social, căreia îi trebuie dedicate eforturi pentru a fi construită și guvernată - „fericire publică”.

În sfârșit, în secolul XX, mai ales în America, teoria asupra fericirii apare și se dezvoltă din trei surse diferite. În primul rând, pe măsura progresului individualizării, omul contemporan caută soluții concrete de a accede la fericire. Treptat, o bună parte a populației americane apelează la psiholog sau psihanalist pentru a-și rezolva complexele și conflictele interioare. Se dezvoltă un întreg câmp de studiu în psihologie, axat pe ceea ce se numea la începutul secolului „fericirea mărturisită” (avowed happiness), pentru a cunoaște maturitatea sub numele de „bunăstare subiectivă”. Să nu uităm și de revolta psihologiei umaniste a lui Maslow față de incapacitatea de la vremea aceea a cercetătorilor din cadrul acestei discipline de a se ocupa de aspectele pozitive asociate cu trăirile și aspirațiile umane de valoare, ideal uman, sens al vieţii şi fericire (Maslow, 1962). O dată cu apariția psihologiei pozitive, domeniu care-şi propune să studieze deopotrivă aspectele psihice pozitive şi optimalitatea umană (Seligman și Csikszentmihalyi, 2000), așteptările omului obișnuit de a găsi o serie de rețete complete și ușor de aplicat pentru fericire vor fi alimentate de o pleiadă de cărți și cursuri dedicate acestui subiect[6].

Același progres al individualității va conduce și la dezvoltarea unui anumit tip de sensibilitate care conduce la așteptări noi ale individului. L-am putea numi sentimentul îndreptățirii de a fi fericit al omului contemporan. Aceasta se va concretiza într-o presiune a opiniei publice către responsabilizarea guvernelor în legătură cu dezvoltarea socială. Administrația SUA va răspunde acestei presiuni, încă din vremea New Deal-ului, prin proiectarea şi implementarea primelor programe sociale. Din nevoia de planificare şi evaluare a acestor programe se va face apel la expertiza specialiștilor din științele sociale, ceea ce va da un nou avânt acestor domenii (Stephan, 1935). Dar cea mai mare amploare o vor lua programele de acest tip sub administrațiile Kennedy, Johnson şi Nixon, când va apărea și dezvolta studiul indicatorilor sociali[7]. Termenul de calitatea vieții va fi folosit în mod explicit de Lyndon Johnson, în discursul său despre Marea Societate. Acesta va deveni un scop manifest al scopul dezvoltării sociale (David Simon, apud Morse, 2004). Deși cunoaște un recul în anii 70, cercetarea și practica în domeniul calităţii vieţii nord-americanilor se va dezvolta și diversifica puternic, inclusiv prin descentralizarea politicilor calității vieții. În Europa, îmbunătățirea calitatea vieții va fi plasată în responsabilitatea guvernelor, ajungând în anii din urmă un subiect fierbinte pe agenda UE. În 2009, aceasta va publica raportul Dincolo de PIB. Măsurarea progreselor într-o lume în schimbare, unde se recunoaște nevoia de creare a unor indicatori care să completeze, în mod cât mai cuprinzător, PIB-ul. Acești indicatori ar reflecta noul context politic și tehnic, având capacitatea să măsoare progresele care țin de mediul înconjurător dar și de incluziune socială. În același timp, utilizarea indicatorilor economici ca singură modalitate de evaluare a progresului este mai degrabă respinsă de cetățeni, care percep o discrepanță între rapoartele privind creșterea PIB și stagnarea concomitentă a veniturilor sau a nivelului serviciilor sociale (Comisia Comunităţilor Europene, 2009). Aproape concomitent apare faimosul raport al Comisiei la nivel înalt pentru măsurarea performanței economice și a progresului social constituite în Franța sub președinția lui Nicolas Sarkozy (Stiglitz et al., 2010). Și ONU are o luare de poziție asumată de Adunarea Generală și intitulată Fericirea: către o abordare holistică a dezvoltării (United Nations, 2014).

Nu în ultimul rând trebuie să menționăm că dezvoltarea cercetării din domeniul calității vieții intră în logica evoluției domeniilor ştiinţifice, parțial ca răspuns la cererile clienților instituționali. În secolul XX, sociologia, urbanismul, geografia socială, asistenţa socială, ştiinţele mediului şi ştiinţele medicale vor trata problematica vieţii bune. În special în ştiinţele medicale, calitatea vieţii este înțeleasă în mare parte în termeni subiectivi, fiind legată de percepția individului asupra modului cum este afectat din punct de vedere fizice, psihic şi social ca urmare a bolii și care sunt beneficiile aduse de diferitele variante de tratament (The WHOQOL Group, 1995).

Așa cum am menționat în trecerea mea în revistă a dezvoltărilor socio-istorice a fericirii (Bălţătescu, 2014, Cap. 1), toate aceste mişcări, deși aduc „o nouă perspectivă asupra socialului” (Mărginean, 2005; Zamfir, 2002), urmează o anumită tendință cu continuitate în istoria ideilor europene privind fericirea şi viața bune. Acumulările cantitative, încă din lucrările lui Bentham şi Stuart Mill, pregătesc teoretic şi ideologic marea schimbare de orientare a politicilor publice către susținerea calitatea vieţii umane.

Relația dintre fericire și societate

Dacă în literatura de specialitate există excelente lucrări asupra construcției socio-istorice a fericirii (Bok, 2010; McMahon, 2006; White, 2006; Zevnik, 2014), niciuna dintre ele nu este dedicată în întregime relației dintre concepțiile despre fericire și societate[8]. Această temă ar umple însă, fără îndoială, mai multe volume. În subcapitolul dedicat acestei relații (Bălţătescu, 2014, Cap. 1. Construcţia socio-istorică a conceptului de fericire) m-am aplecat în primul rând asupra anticilor. Mulți interpreți ai lui Platon, afirmam eu, îi atribuie acestuia o interpretare holistă a fericirii. Într-adevăr, deși nu este în întregime orb la nevoia de bunăstare fiecărui cetățean, Platon se concentrează asupra eudaimoniei orașului. După cum notează un exeget:

[…] pentru că cetatea este mai mult decât suma membrilor săi, iar fericirea ei este o proprietate structurală care nu este reductibilă la suma fericirii părților sale (Morrison, 2001, p. 23).

Deși există interpretări opuse ale relației dintre fericirea cetății și fericirea individului în activitatea lui Platon, înclin să cred, în linia lui Morrison, că poziția lui Platon este undeva la mijloc: el nu pune semnul egalității între fericirea orașului și cea a membrilor săi, dar nici nu presupune că acestea două sunt perfect independente. Fericirea cetății este o proprietate structurală (pe care Platon o numește virtute). O cetate fără cetățeni suficient de fericiți nu ar fi fericită pentru că ea însăși ar avea o problemă de alcătuire. Totuși, Platon argumentează că putem reduce fericirea cetățenilor în scopul de a consolida structura instituțională (Morrison, 2001).

Gândirea lui Aristotel despre fericire, cel puțin în interpretarea inclusivistă[9], consideră de asemenea că acțiunea morală (practicarea virtuților) este o sursă de fericire. Cum însă observă Duvall (1998, p. 27), pentru Aristotel chiar dacă polis-ul ca un întreg nu este structurat în mod corect, practicarea virtuților în cadrul unor mici asociațiuni (familie, grup de prieteni) poate încă să conducă la fericire.

Dacă stoicismul roman și creștinismul feudal promovează mai degrabă ideea retragerii din lume ca sursă a fericirii, odată cu Iluminismul revine ideea unei asocieri puternice între fericire și societate. Există o linie de gândire contemporană care pare mai degrabă să condamne această asociere. De exemplu, politologul Ghiţă Ionescu denunță, în cadrul criticii sale asupra politicii moderne, pretenția acesteia că fericirea omenirii „depinde de politică şi numai de politică, extinzând astfel sfera politicii atât teoretic cât şi practic şi punând stăpânire pe domeniile specifice eticii, filosofiei şi religiei deopotrivă” (Ionescu, 1999, p. 49). Urmând necesitatea de reglementa existența împreună a oamenilor, o dată cu scăderea influenței bisericii în societate, se ajunge, afirmă Ionescu, să fie pus semnul de egalitate între fericirea individuală şi cea publică, ceea ce este fundamental greșit.

Este adevărat că, o dată cu Iluminismul, fericirea intră pe ușa din față a dezbaterilor filosofice, fiind explorate diferite căi pentru dobândirea fericirii societale. Am argumentat însă că viziunea lui Ionescu este exagerată, pentru că fericirea universală este un fenomen de factură socială nu este un punct de vedere greşit în sine (Bălţătescu, 2014, p. 35). Mai mult, gândirea modernă cuprinde tendințe contradictorii, ce oscilează între individualism și holismul societal. Astfel, tezele lui Bentham statuează fericirea ca fenomen inteligibil și măsurabil la nivel individual. Mai mult, utilitatea generală a societăţii nu este altceva decât suma utilităților individuale (Burns, 2005).

Și sociologul Herbert Spencer sprijină punctul de vedere utilitarist, deși el este în aceeași măsură relativist și pluralist. Potrivit lui, fericirea este starea de împlinire a tuturor facultăților. Dar dat fiind că fiecare epocă istorică și chiar fiecare individ au concepția lor proprie despre fericire, există o pluralitate de scopuri și deci o variație nedefinită a noțiunilor de fericire.

Individualismului anglo-saxon i se opune holismul durkheimian, pe care îl considerăm și cea mai importantă articulare sociologică de până acum a discuției despre fericire (Bălţătescu, 2014). Mai întâi, sociologul francez critică presupunerea hedonistă că societatea progresează prin urmărirea fericirii individuale (echivalate în mod hedonist cu plăcerea). Dacă progresul este infinit, plăcerea cunoaște o limită superioară și de aceea cele două măsuri sunt independente. Apoi critică presupunerea metodologică că fericirea colectivă este suma fericirilor individuale. Pornind de la o analiză a surselor fericirii, pe care le categorisește în sociale (holiste) și individuale (idiosincratice), Durkheim dă o soluție elegantă, încă neegalată după părerea mea, la problema raportului dintre fericirea individuală și cea societală. Aceasta din urmă ar fi suma fericirii medii și a efectelor individuale. Prima este generată de faptul că fericirea (la fel ca sinuciderea) este un indicator al sociabilității, care cunoaște grade diferite în cursul proceselor de transformarea a societății. Teoria lui Durkheim poate fi aplicată cu succes la înțelegerea căderii fericirii medii în tranziția post-comunistă, când la efectele individuale (scăderea nivelului de trai și insecuritatea economică) se adaugă efectele anomice, legate de dezechilibrul sistemului social.

Dar ambiguitatea aceasta structurală a relaţiei fericire individuală-fericire publică reprezintă întocmai moștenirea filosofică a secolelor trecute. Am văzut că până şi gânditorii emblematici pentru utilitarism şi individualism nu văd rezolvarea problemei morale şi practice a traiului împreună decât prin apelul la o formă de redistribuire a fericirii prin politici specifice. Pe de altă parte, doctrinele de tip hedonist-utilitarist nu reuşesc să răspundă la numeroase întrebări asupra dinamicii fericirii în societatea contemporană. Aceasta nu face decât să arate încă o dată utilitatea unei abordări sociologice cuprinzătoare a fericirii.

Către o teorie sociologică a fericirii

Veenhoven (1984; 2005; 2008) reia analiza sociologică a acestei teme realizată în premieră de Durkheim, concentrându-se asupra determinanților bunăstării subiective la nivel societal (teoria condițiilor sociale pentru o viață bună - livability). Alte lucrări mai recente din domeniu se concentrează asupra unor teme precum capitalul social (Kroll, 2011; Kroll, 2014), reflexivitate și memorie (Jugureanu et al., 2014), politicile publice și discursurile asupra fericirii (Bartram, 2012).

Aș situa contribuția mea la teoria fericirii în perimetrul sociologiei, cu un focus psiho-sociologic și metodologic. Lucrările mele au pornit de la constatarea insuficienței paradigmei psihologice individualiste, subliniind că omisiunea acestei paradigme începe să fie observată chiar din interiorul disciplinei, mai precis din cadrul psihologiei transculturale. De exemplu, cunoscutul psiholog Shinobu Kitayama se întreabă retoric cât este de rezonabil să ne mulțumim cu concluzia că optimismul, stima de sine şi afectul pozitiv sunt cele mai importante condiții pentru fericirea oamenilor:

Astfel, redescoperim, afirmăm şi începem să explorăm implicațiile mai largi şi mai adânci ale ideilor propuse inițial de G.H. Mead (1934) şi C. H. Cooley (1902). Aceşti teoreticieni argumentau, cu mult înaintea apariției psihologiei personalității şi psihologiei sociale, că sinele este un produs social […] Bunăstarea este în mare măsură un proces colaborativ: nu poţi trăi bunăstarea de unul singur; ea cere angajarea într‑un sistem de înțelesuri și practici consensuale și depinde de natura conexiunii și relațiilor sinelui cu alții (Kitayama și Markus, 2000, pp. 114-115).

Abordarea mea, expusă inițial în lucrări mai vechi (1998; 1999) și dezvoltată teoretic în teza de doctorat, țintește către constituirea unei teorii sociologice unificatoare a bunăstării subiective, care trebuie să rezolve problemele ridicate de necesitatea concilierii între fenomenul individual al percepției bunăstării subiective și determinanții sociali ai acestuia. Construcţia acestei teorii a urmat trei paşi. Mai întâi am încercat să discut posibilitatea unui model mai flexibil al sinelui, pornind de la abordările din psihologia socială și teoriile structuraliste și post-structuraliste. Apoi am încercat să identific și să ofer o schemă teoretică explicativă a influențelor sociale asupra evaluării bunăstării subiective, folosind două lanțuri cauzale distincte: comunicarea socială a emoțiilor și normele sociale. În final mi-am propus să modelez relațiile dintre macro-social şi micro-social în domeniul evaluării bunăstării.

Sinele și bunăstarea subiectivă

Majoritatea covârșitoare a cercetărilor din domeniul calității vieții folosesc un model pozitivist, în care sinele este considerat o unitate autonomă și unitară. La baza conceptului psihologic de bunăstare subiectivă stă ideea că individul își evaluează viața ca întreg, prin mecanisme cognitive și afective. Sigur că există contestări asupra acestui model (de exemplu Haybron (2003, p. 325) se îndoiește că am avea atitudini robuste asupra vieților lor și afirmă că ei răspund pe moment, în funcție de informația disponibilă). Dar în cea mai mare parte axioma unității și autonomiei sinelui nu este contestată.

Markus şi Kitayama (1991) readuc în atenție însă opoziția din psihologia socială (Mead, 1934) între sinele independent (individual) și sinele interdependent (social) pentru a explica sursele diferite ale satisfacției și fericirii în Occident și Orient. Sinele independent, caracteristic omului occidental, este mereu în urmărirea propriilor scopuri, căutând în mod activ, de exemplu, să-și mențină și să-și sporească stima de sine. Dacă se angajează în relații interpersonale, o face pentru a căuta reciprocitate în întreținerea stimei de sine,  de pildă prin exprimarea reciprocă a preţuirii şi admiraţiei . Sinele independent își dezvoltă criterii proprii de a-și evalua propria viață (Kitayama și Markus, 2000). Lui i se potrivește cel mai bine ecuația fericirii societale ca sumă a fericirilor individuale.

La capătul opus este modelul ideal al sinelui interdependent, conectat cu contextul social, flexibil, variabil, cu un puternic caracter extern, promovând acțiunile altora, stând „la locul lui”, urmărind să se armonizeze, să se „potrivească cu contextul” (Markus și Kitayama, 1991). Nu putem sublinia îndeajuns meritul pe care autorii aceștia (de exemplu și Triandis (2000), cu ideea de sindroame culturale) l-au avut în conștientizarea că bunăstarea subiectivă nu trebuie judecată pe baza unui model unic al sinelui. Distincția individualism-colectivism suferă însă de eroare ecologică[10], iar autorii ignoră faptul că nici știința socială occidentală nu consideră sinele ca fiind perfect independent.

Într-adevăr, așa cum arătam în trecerea mea în revistă din 1998, există câteva modele în știința socială occidentală care presupun determinarea totală a subiectivității (Bălţătescu, 1998). Astfel, conceptele de ideologie și discurs implică existența unei subiectivități slabe, contradictorii, care se poate schimba ca răspuns la un anumit discurs (Turner, 1992, p. 28). De asemenea, în analizele structurale şi sistemice se neagă posibilitatea existenţei unui subiect având vreo capacitate personală de a menţine sau modifica relaţiile sociale (Rosenau, 1992, p. 47). Lacan, la rândul lui, aplicând conceptele structuralismului semiotic al lui Saussure la teoria psihanalitică, trage concluzia că inconștientul funcţionează ca un limbaj produs de cultură (langue). Sinele nostru profund nu ar fi format din altceva decât din percepţiile şi limbajul altora. Pentru postmoderniști precum Foucault sau Derrida subiectul nici nu există, ci este o convenţie lingvistică, un efect al gândirii asupra limbajului (Rosenau, 1992, p. 43).

Mai echilibrat și mai util metodologic este modelul sinelui parțial determinat social, privilegiat în psihologia socială sau sociologia interacţionistă. Pentru Mead, sinele social se dezvoltă ca o reacție la atitudinile celorlalți, ce constituie un eu „social organizat, la care reacţionăm ca eu psihologic” (apud Doise, 1996).

Celor trei modele ale sinelui, independent, dependent, parțial dependent/interdependent și le corespund tot atâtea modele sociale ale fericirii. Astfel, în concepția ultraindividualistă a fericirii, aceasta este văzută ca efectul promovării de sine în cadrul unei competiții societale din care trebuie să ieși mereu învingător. Stima de sine individuală este conjugată cu stima de sine publică exacerbată, ca în cazul filmelor militariste germane comandate de Goebels pentru a celebra superioritatea rasei ariane (Lyman, 2001; Pages et al., 2008) sau a celor americane din perioada reaganistă (Kellner, 1995, cap. Top Gun: visul erotic al lui Reagan). La polul opus sunt teoreticieni și literați precum Baudrillard, pentru care fericirea e un simulacru, la care individul participă într-o falsitate perfectă, sau politologi precum Vladimir Tismăneanu, pentru care membrii societăților totalitare comuniste erau „condamnaţi la fericire” (Tismăneanu, 1992). Modelul determinării parțiale a subiectivității a fost însă puțin exploatat în sociologie. Pe această teorie a sinelui se bazează abordarea mea.

Influenţe sociale asupra evaluării bunăstării subiective: comunicarea socială a emoțiilor

Bunăstarea subiectivă are două componente: cea afectivă și cea cognitivă. Pot fi transmise în mod social afecte astfel încât să fie influențată evaluarea pe care o fac oamenii propriilor vieți? Prima confirmare vine din psihologia politică, unde Rahn et. al introduc termenul de “stare de spirit publică” (public mood), definită ca o “stare afectivă difuză, având componente pozitive şi negative distincte, pe care cetăţenii o trăiesc ca urmare a apartenenţei lor la o anumită comunitate politică” (Rahn et al., 1996, p. 32). Conceptul permite modelarea influenței pe care o au asupra fericirii individuale experiențele emoționale asociate cu participarea la comunitate (de exemplu la cea națională). Un astfel de model poate explica rezultate de cercetare ce confirmă schimbarea stării de spirit publice ca urmare a unor evenimente naționale precum câștigarea unei medalii la o competiție urmărită de întreaga comunitate, răsturnări de regim, decesul unui membru proeminent al comunității. Am trecut în revistă studiile care afirmă că bunăstarea subiectivă este influențată în aceste cazuri (Bălţătescu, 2014, pp. 138-139; Bălțătescu, 2013).

Cel mai faimos exemplu este din domeniul sportiv, unde Schwarz et al. (1987)  găsesc că cei interesați de fotbal și vizionaseră finala Campionatului Mondial de fotbal din 1982 în care câștigase Germania raportau nivele mai mari ale bunăstării subiective decât anterior meciului (deși metodologia studiului a fost pusă sub semnul întrebării (Lucas, 2014), influența competițiilor sportive relevante asupra stării de spirit și bunăstării subiective a fost confirmată în studii mai recente (Cummins, 2012; Knoll et al., 2014). În domeniul politic, abolirea apartheidului a crescut nivelul mediu de satisfacţie cu viaţa în Africa de Sud cu un punct din zece (Moller, 1998). Un eveniment național negativ cu puternic impact emoțional poate avea o influență duală asupra afectului public. Astfel,  Norman Bradburn și colaboratorii săi de la NORC, care folosiseră prima oară într-o anchetă scala balanței afective, au realizat un val suplimentar de cercetare după asasinarea președintelui Kennedy, urmărind să măsoare schimbărilor în nivelurile bunăstării subiective. Ei constată o creştere a nivelului afectului negativ la cei intervievaţi. Interesant, au găsit de asemenea că şi nivelul afectului pozitiv crescuse (Bradburn și Noll, 1969). Se pare că şocul şi durerea naţională provocate la scară naţională de moartea preşedintelui au fost contrabalansate de cel puţin două efecte pozitive: o creştere a activismului (oamenii au devenit mai interesaţi evenimentele politice şi sociale), precum şi a solidarităţii (conform relatărilor vremii se opreau şocaţi pe stradă pentru a discuta cu persoane necunoscute).

După cum subliniam în altă parte, modurile în care evenimentele colective influenţează fericirea sunt parţial cuprinse în conceptul de autoreglare socială a emoțiilor (Bălţătescu, 2009b, p. 189). De exemplu, Mesquita şi Albert (2007) insistă asupra faptului că există norme sociale pentru a exprima emoţii. De asemenea, afirmă ei, cultura determină modul în care înţelegem aceste emoţii. Practicile răspândite în America de Nord facilitează şi promovează niveluri relativ mari de fericire şi de mândrie, în vreme ce practicile din Estul Asiei generează grade mai mare de circumspecţie şi de ruşine. În plus, afirmă autorii citaţi, trebuie să trecem:

…dincolo de concepţia reglării emoţiei ca proces individual şi să discutăm despre reglarea emoţiei la nivel socio-cultural. Argumentăm că practicile culturale însele – de fapt lumile sociale în care se angajează individul - contribuie în moduri importante la reglarea emoţională (Mesquita și Albert, 2007 ", 487).

Și Neil Thin, în cartea lui Fericirea socială, subliniază că:

Cercetătorii în domeniul fericirii s-au concentrat până acum mai mult asupra fericirii personale a indivizilor decât pe rolul facilitatorilor în domeniul fericirii. Totuși, știm cu toții că fericirea este supusă contagiunii sociale și învățării culturale, dimpreună cu toate celelalte aspecte ale reglării emoționale, autoevaluării, și elaborării sensurilor. Nu numai că obiceiurile de consum, activitățile, suferințele și sinuciderea sunt „contagioase social”: însăși fericirea noastră (auto-raportată) este puternic influențată de fericirea (auto-raportată) a membrilor rețelelor noastre sociale (Christakis și Fowler, 2010, apud Thin, 2012, pp. 69-70).

 

Influenţe sociale asupra evaluării bunăstării subiective: normele sociale

În cele două fenomene citate anterioare, contagiunea emoțiilor se amestecă cu efectul normelor sociale. O întrepătrundere similară o întâlnim în cazul „regulilor de a simţi”, concept introdus de Hochschild (2012) pentru a desemna un set de norme sociale care reglează emoţiile pe care trebuie sau nu să le simţim în anumite situații sociale. Regulile de a simți sunt implicate în modalitățile de schimb social și au un caracter reglator al emoțiilor.

Din punct de vedere ontologic canalele de influență ale emoțiilor și normelor sociale asupra bunăstării subiective sunt diferite. În vreme ce emoțiile influențează componenta afectivă, normele sociale influențează componenta cognitivă a bunăstării subiective. Paradoxal, remarcam eu (2014, p. 185), influența normelor sociale asupra fericirii a fost prima oară sesizată de economiști, în studiile asupra influenței șomajului. Potrivit lui Andrew Clark (2003), dacă grupul relevant pentru un șomer este compus tot din şomeri, atunci faptul de a nu avea slujbă nu se va reflecta atât de negativ asupra fericirii acestuia. Tot în domeniul economic, Rojas (2007), arată că relația dintre venit și bunăstare subiectivă variază în funcție de modul cum concepe individul viaţa bună (teoria referentului conceptual).

Normele sociale reglează modul cum indivizii îşi evaluează diferitele domenii ale vieţii, racordând indivizii la standardele societății în care trăiesc. Ele fixează gradul de dezirabilitate sau indezirabilitate ale unor scopuri care astfel sunt validate social, fiind importante și din perspectiva modului în care individul selectează ponderea pe care un domeniu sau altul îl are în evaluarea vieţii în general. În ultimul caz, este greu totuși să facem separația între norme și valori. Oricum am lua-o, normele sunt sociale și presupun un grup de referință. Toate aceasta sugerează că, departe de a constitui un gest pur individual, evaluarea propriei vieți este reglată prin mecanisme sociale.

Un model al evaluării care încorporează stările de spirit publice şi normele sociale

Combinând cele două influențe ajungem la modelul propus de mine pentru explicarea influențelor sociale asupra bunăstării subiective.


Figura 1. Un model al influenţei sociale asupra diferitelor aspecte ale evaluării bunăstării subiective (Bălţătescu, 2009a).

Teoria propusă de mine vine la pachet cu o clasificare încrucișată a ipostazelor posibile privind influenţa socială asupra evaluării bunăstării subiective:

Tabel 1. Clasificarea modelelor care conceptualizează influenţa socială asupra bunăstării subiective (Bălţătescu, 2009a).

 

Criterii sociale

NU

DA

Stări de spirit sociale

NU

INDEPENDENŢĂ

Individul îşi stabileşte criterii separate şi stările de spirit publice nu-i modifică evaluarea vieţii.

VALORI ŞI NORME

Individul nu răspunde la stările de spirit publice, dar evaluarea lui este influenţată de norme şi valori sociale

DA

CONTAGIUNE

Individul îşi stabileşte singur criteriile, dar stările afective difuze îi contaminează evaluarea

CONSTRUCŢIE SOCIALĂ

Atât stările cât şi criteriile sunt determinate colectiv

 

În cadranul din stânga sus avem modelul ideal al sinelui independent, care folosește propriile criterii, personal construite, pentru a-și evalua fericirea. Emoțiile sale se raportează strict la evenimentele individuale pentru a-i da afecte pozitive sau negative. Este clar că acesta este un tip ideal.

Modelul contagiunii emoționale presupune că avem de-a face cu stări afective difuze, răspândite prin intermediul comunicării de masă sau a comunicării interpersonale, ce influențează în mod semnificativ stările de spirit individuale, contribuind la variații în gradul de satisfacție a individului. Acest model nu presupune şi modificarea criteriilor după care individul își evaluează diferitele aspecte ale vieţii.

Modelul valori şi norme este și el antitetic celui al sinelui independent. El recunoaște că normele sociale și valorile, transmise social, ca de pildă prin intermediul educației, ghidează individul. Acesta rămâne totuși autonom din punct de vedere emoțional.

În cadranul din dreapta jos vedem modelul construcţiei sociale a fericirii, care cuplează cele două modele anterioare, presupunând atât contagiune emoțională cât și criterii sociale ale judecăților de satisfacție. Se presupune aici că fericirea are o plasticitate maximă: individului i se transferă social modul cum să-şi perceapă şi să-şi manifeste stările de fericire sau de nefericire. Pe de altă parte, societatea îi oferă individului şi mecanismele emoţionale care intră în evaluarea fericirii sale. Modelul este concordant cu teoria culturii ca sistem de semnificaţii (Geertz, 1973) și cu cea a identităților sociale (Tajfel și Turner, 1979).

Modelarea relaţiilor dintre macro-social şi micro-social în domeniile vieţii sociale

Așa cum arătam în 2009, unul din punctele critice ale construcţiei unei teorii sociologice a fericirii este modelarea relaţiilor dintre micro-social (percepţiile la nivel individual) şi macrosocial (contextul larg în care percepţiile asupra vieţii bune se aşează şi la care se raportează). Un caz particular este relaţia cu domeniile vieţii. Astfel, vorbeam de limitările pe care se bazează teoria de până atunci, în cadrul căreia domeniile personale percepute de individ sunt singurul criteriu pentru bunăstarea subiectivă și sugeram că trebuie luate în seamă criteriile nepercepute (interne şi externe) dar și elementele cadrului social ce nu pot fi măsurate decât la nivel macrosocial.

Dacă pentru sociologie întrebarea critică este cum se compun experiențele individuale pentru a construi marile fenomene sociale, pentru teoria bunăstării subiective întrebarea este: cum se compun calităţile vieţii indivizilor pentru a da calitatea vieţii unei unităţi sociale mai mari? Răspunsul standard este prin însumare, ceea ce corespunde unei concepții atomiste, iar abordarea pomenită mai sus a lui Durkheim este mai degrabă o excepție. Asta în ciuda faptului că se recunoaște în multe domenii sunt cunoscute efectele la nivel agregat ale distribuției inegale a caracteristicilor individuale.

O soluție găsită în teoria bunăstării subiective este elaborarea de variabile de evaluare a domeniilor vieţii sociale de către individ, ca şi evaluarea relaţiilor pe care le are individul cu societatea. Această strategie rezolvă doar parţial problema, pentru că presupune că doar percepţia societăţii şi a relaţiilor cu aceasta afectează individul. Afirmam că, pentru a soluționa această problemă teoretică, ar trebui adăugați anumiţi factori, atât din domeniul personal cât şi social asupra cărora individul nu are o percepţie deplină (Bălţătescu, 2009a).

O teorie completă trebuie să includă  factorii personali asupra cărora individul nu are decât o percepţie restrânsă (conflicte ascunse, tendinţe ireconciliabile). Am dat ca exemplu materialismul[11], care împinge la realizarea de comparații sociale mai intense. Insaţiabilitatea dorinţelor, pe care Freud o considera caracteristice naturii umane, este de fapt controlată de mecanisme ținând de personalitate şi de educaţie. Pe de altă parte, unii factori sociali nici nu sunt percepuţi la nivel individual, așa cum postulează și Durkheim. De exemplu individul nu conştientizează decât parţial presiunea socială care îl împiedică să își dorească încontinuu mai mult decât își permite, fără a avea o relaţie obiectivă cu bunăstarea sa.


Figura 2. Factori care influențează bunăstarea subiectivă (Bălţătescu, 2009a).

Mai afirmam că factorii percepuţi (domeniile calității vieții) reprezintă doar acea porţiune a cadrului macrosocial având o influenţă recunoscută de individ asupra bunăstării sale. Între factorii percepuţi şi cei nepercepuţi (personali şi sociali) există legături dinamice şi condiţionări reciproce[12].

Toate aceste teme reprezintă câteva din contribuțiile mele la o teorie sociologică a fericirii. Multe din ele rămân încă în stadiul de idei și trebuie mai bine fundamentate teoretic înainte de a se trece la testarea lor.


Bibliografie

Bălţătescu, S. (1998) Influenţa factorilor subiectivi asupra percepţiei calităţii vieţii. Calitatea vieţii, 9, 3-4, 269-277.

Bălţătescu, S. (1999) Modele ale percepţiei calităţii vieţii. Calitatea vieţii, 10, 3-4, 179-185.

Bălţătescu, S. (2007) Fericirea în contextul social al tranziţiei postcomuniste din România. Teză de doctorat: Universitatea Bucureşti.

Bălţătescu, S. (2009a) Fericirea în contextul social al tranziţiei postcomuniste din România. Oradea: Editura Universităţii din Oradea.

Bălţătescu, S. (2009b) National Identity and Happiness: A Quantitative Study with Romanian Data, în V. Boari și S. Gherghina (eds.), Weighting the Difference: Romanian Identity in the Wider European Context: Cambridge Scholars Publishing, 184-209.

Bălţătescu, S. (2014) Fericirea în contextul social al tranziţiei postcomuniste din România. Ediţia a doua, revizuită şi adăugită. Cluj‐Napoca: Editura EIKON.

Bălțătescu, S. (2013) Public Mood. Entry prepared for Encyclopedia of Quality of Life and Well-Being Research, 2nd Edition. Disponibil la http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2687320.

Bartels, M., Saviouk, V., De Moor, M.H.M., Willemsen, G., Van Beijsterveldt, T.C.E.M., Hottenga, J.-J., De Geus, E.J.C. și Boomsma, D.I. (2010) Heritability and genome-wide linkage scan of subjective happiness. Twin Research and Human Genetics, 13, 2, 135-142. DOI: 10.1375/twin.13.2.135.

Bartram, D. (2012) Elements of a Sociological Contribution to Happiness Studies. Sociology Compass, 6, 8, 644-656.

Bok, S. (2010) Exploring happiness: from Aristotle to brain science. New Haven [Conn.]: Yale University Press.

Bradburn, N.M. și Noll, C.E. (1969) The structure of psychological well-being. Chicago: Aldine.

Burns, J.H. (2005) Happiness and Utility: Jeremy Bentham's Equation. Utilitas, 17, 1, 46-61.

Chamorro-Premuzic, T., Von Stumm, S. și Furnham, A. (2011) The Wiley-Blackwell handbook of individual differences. Malden, MA: Wiley-Blackwell.

Cieslik, M. și Bartram, D. (2014) Introduction: Happiness Studies. Sociological Research Online, 19, 2.

Clark, A.E. (2003) Unemployment as a Social Norm: Psychological Evidence from Panel Data. Journal of Labor Economics, 21, 2, 323-351.

Comisia Comunităţilor Europene (2009) Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European: Dincolo de PIB. Măsurarea progreselor într-o lume în schimbare. Disponibil la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A7-2011-0175+0+DOC+XML+V0//RO .

Cummins, R.A. (2012) The determinants of happiness. International Journal of Happiness and Development, 1, 1, 86-101.

Curzer, H.J. (1990) Criteria for Happiness in Nicomachean Ethics I 7 and X 6-8. Classical Quarterly, 84, 421-432.

Davies, W. (2015) The happiness industry: how the government and big business sold us well-being.

Doise, W. (1996) Psihologie socială experimentală. Iaşi: Polirom.

Duvall, T. (1998) Political Participation and "Eudaimonia" in Aristotle's "Politics". History of Political Thought, 19(1) 21-34.

Geertz, C. (1973) The Interpretation of Cultures. Selected Essays. New York: Basic Books.

Grinde, B. (2012) The biology of happiness. Dordrecht; New York: Springer.

Gruvstad, M., Kebbon, L. și Lof, B. (1962) Changes in mental functions after induced hypotension: Immediate and late effects of operations under hypotensive anesthesia on cerebral functions. Acta Psychiatrica et Neurologica (KjoBenhavn), 37, 163, 1-112.

Haybron, D.M. (2003) What do We Want from a Theory of Happiness? Metaphilosophy, 34, 3, 305–329.

Hochschild, A.R. (2012) The managed heart: commercialization of human feeling. Updated, with a new preface. Berkeley: University of California Press.

Ionescu, G. (1999) Politica şi căutarea fericirii. Bucureşti: All.

Jugureanu, A., Hughes, J. și Hughes, K. (2014) Towards a Developmental Understanding of Happiness. Sociological Research Online, 19, 2, 1-13.

Kellner, D. (1995) Media culture: cultural studies, identity, and politics between the modern and the postmodern. London; New York: Routledge.

Kitayama, S. și Markus, H.R. (2000) The pursuit of happiness and the realization of sympathy: Cultural patterns of self, social relations, and well-being, în E. Diener și E. M. Suh (eds.), Culture and subjective well-being, Cambridge, MA: MIT Press, 111-161.

Knoll, J., Schramm, H. și Schallhorn, C. (2014) Mood Effects of Televised Sports Events: The Impact of FIFA World Cups on Viewers’ Mood and Judgments. Communication & Sport, 2, 3, 242-260.

Kroll, C. (2011) Towards a Sociology of Happiness: Examining social capital and subjective well-being across subgroups of society: London School of Economics.

Kroll, C. (2014) Towards a Sociology of Happiness: The Case of an Age Perspective on the Social Context of Well-Being. Sociological Research Online, 19, 2, 1-18.

Land, K. (2000) Social Indicators, în E. F. Borgatta și R. J. V. Montgomery (eds.), Encyclopedia of sociology, New York: Macmillan Reference USA, 1844–1850.

Lucas, R.E. (2014) Comparing Evaluative and Experiential Measures of Subjective Well-Being, Sustaining Quality of Life across the Globe. The XII Quality of Life Conference, Free University Berlin.

Lyman, S.M. (2001) Roads to dystopia: sociological essays on the postmodern condition. [Fayetteville]: University of Arkansas Press.

Maher, M. (2003) Happiness, în K. Knight (ed.), The Catholic Encyclopedia, New York: Robert Appleton Company, 131-133.

Mărginean, I. (2005) Semnificaţia cercetărilor de calitatea vieţii, în I. Mărginean și A. Bălaşa (eds.), Calitatea vieţii in România, Bucureşti: Expert, 25-60.

Markus, H.R. și Kitayama, S. (1991) Culture and the self: Implications for cognition, emotion, and motivation. Psychological Review, 98, 2, 224-253.

Maslow, A.H. (1962) Toward a Psychology of Being. Princeton, N.J.: D. Van Nostrand Co.

McMahon, D.M. (2006) Happiness: A history: Grove Pr.

Mead, G.H. (1934) Mind, self and society: Chicago University of Chicago Press.

Mesquita, B. și Albert, D. (2007) The Cultural Regulation of Emotions, în J. J. Gross (ed.), Handbook of emotion regulation, New York: Guilford Press, 486-503.

Moller, V. (1998) Quality of life in South Africa: Post-apartheid trends. Social Indicators Research, 43, 1-2, 27-68.

Morrison, D. (2001) The happiness of the city and the happiness of the individual in plato's Republic. Ancient Philosophy, 21, 1, 1-24. DOI: 10.5840/ancientphil20012116.

Morse, S. (2004) Indices and indicators in development: an unhealthy obsession with numbers? London; Sterling, VA: Earthscan.

Naugle, D. (2006) Stoic and Christian Conceptions of Happiness. Disponibil la http://www.dbu.edu/naugle/pdf/stoic_christian_views.pdf .

Oyserman, D. și Uskul, A.K. (2008) Individualism and collectivism: Societal-level processes with implications for individual-level and society-level outcomes, în d. Vijver et al. (eds.), Multilevel analysis of individuals and cultures, New York: Lawrence Erlbaum Associates, 142-173.

Pages, N.C., Rhiel, M. și Majer O'Sickey, I. (2008) Riefenstahl screened. An anthology of new criticism. New York: Continuum.

Rae, A. (2014) Ecological Fallacy, în A. C. Michalos (ed.), Encyclopedia of Quality of Life and Well-Being Research, Dordrecht: Springer Netherlands, 1775-1776.

Rahn, W.M., Kroeger, B. și Kite, C.M. (1996) A framework for the study of public mood. Political Psychology, 17, 1, 29-58. DOI: 10.2307/3791942.

Rojas, M. (2007) Heterogeneity in the relationship between income and happiness: A conceptual-referent-theory explanation. Journal of Economic Psychology, 28, 1, 1-14.

Rosenau, P.-M. (1992) Post-modernism and the Social Sciences. Insights, inroads, and intrusions. Princeton, New Jersey: Princeton University Press.

Schwarz, N., Strack, F., Kommer, D. și Wagner, D. (1987) Soccer, rooms, and the quality of your life: Mood effects on judgments of satisfaction with life in general and with specific domains. European Journal of Social Psychology, 17, 1, 69-79.

Seligman, M.E.P. și Csikszentmihalyi, M. (2000) Positive psychology: An introduction. American Psychologist, 55, 1, 5-14.

Sheldon, K.M. și Lucas, R.E. (2014) Stability of Happiness: Theories and Evidence on Whether Happiness Can Change: Academic Press.

Stephan, A.S. (1935) Prospects and Possibilities: The New Deal and the New Social Research. Social Forces, 13, 4, 515-521.

Stiglitz, J.E., Sen, A. și Fitoussi, J.-P. (2010) Report by the commission on the measurement of economic performance and social progress. Paris: Commission on the Measurement of Economic Performance and Social Progress.

Strumpel, B. (1972) Subjective elements of well-being, Seminar of the Organisation for Economic Cooperation and Development, Paris, 202.

Tajfel, H. și Turner, J. (1979) An integrative theory of intergroup conflict, în W. G. Austin și S. Worchel (eds.), The social psychology of intergroup relations, Monterey: Brooks/Cole.

The WHOQOL Group (1995) The World Health Organization Quality of Life assessment (WHOQOL): position paper from the World Health Organization. Soc Sci Med, 41, 10, 1403-9.

Thin, N. (2012) Social happiness: theory into policy and practice. Bristol: The Policy Press.

Thin, N. (2014) Positive Sociology and Appreciative Empathy: History and Prospects. Sociological Research Online, 19, 2, 5.

Tismăneanu, V. (1992) Condamnaţi la fericire: Experimentul comunist din România. Scenariu.

Triandis, H.C. (2000) Cultural Syndromes and Subjective Well-Being, în E. Diener și E. M. Suh (eds.), Culture and subjective well-being, Cambridge, Mass.: MIT Press, 13-36.

Turner, G. (1992) British cultural studies: an introduction. New York: Routledge.

United Nations (2014) Happiness: towards a holistic approach to development, views of Member States, United Nations entities and background, in U. G. Assembly (ed.). Disponibil la http://undesadspd.org/Home/tabid/40/news/317/Default.aspx, http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/RES/65/309

Veenhoven, R. (1984) Conditions of happiness. Dordrecht, Holland; Boston; Hingham, MA, U.S.A.: Kluwer Academic Publishers.

Veenhoven, R. (1989) Conditions of Happiness. Dordrecht: Kluwer.

Veenhoven, R. (2005) Return of Inequality in Modern Society? Test by Dispersion of Life-Satisfaction Across Time and Nations. Journal of Happiness Studies, 6, 4, 457-487. DOI: 10.1007/s10902-005-8858-4

Veenhoven, R. (2008) Sociological theories of subjective well-being, în M. Eid și R. J. Larsen (eds.), The science of subjective well-being, New York: Guilford Press, 44-61.

White, N.P. (2006) A brief history of happiness. Malden, MA; Oxford: Blackwell Pub.

Zamfir, C. (2002) Evoluţia tematicii calităţii vieţii: o analiză sociologică, în I. Marginean și A. Bălaşa (eds.), Calitatea vietii in Romania, Bucureşti: Expert, 11-24.

Żemojtel-Piotrowska, M., Baran, T., Clinton, A., Piotrowski, J., Bălţătescu, S. și Hiel, A.v. (2013) Materialism, Subjective Well-being, and Entitlement Journal of Social Research & Policy, 4, 2, 85-98.

Zevnik, L. (2014) Critical perspectives in happiness research: the birth of modern happiness. Heidelberg, New York, Dordrecht, London: Springer.



[1] În casetele de la începutul capitolelor sau subcapitolelor au fost incluse cu bold contribuțiile de după susținerea tezei de doctorat. Pentru fixarea contextului și susținere teoretică au fost incluse (fără bold) și lucrări anterioare.

[2] Pentru o trecere în revistă vezi și Grinde Grinde, B. (2012) The biology of happiness. Dordrecht; New York: Springer..

[3] Vezi o excelentă culegere de texte pe această temă în Sheldon și Lucas Sheldon, K.M. și Lucas, R.E. (2014) Stability of Happiness: Theories and Evidence on Whether Happiness Can Change: Academic Press..

[4] Paternitatea termenului nu este clară. Chiar dacă unii i-l atribuie cunoscutului psiholog Ed Diener. Cea mai veche referință din baza de date PsycINFO la acest termen este este cea a lui Gruvstad Gruvstad, M., Kebbon, L. și Lof, B. (1962) Changes in mental functions after induced hypotension: Immediate and late effects of operations under hypotensive anesthesia on cerebral functions. Acta Psychiatrica et Neurologica (KjoBenhavn), 37, 163, 1-112.. Prima carte în care este folosit este a lui Strumpel Strumpel, B. (1972) Subjective elements of well-being, Seminar of the Organisation for Economic Cooperation and Development, Paris, 202.. Vezi analiza mea din volumul Fericirea... Bălţătescu, S. (2014) Fericirea în contextul social al tranziţiei postcomuniste din România. Ediţia a doua, revizuită şi adăugită. Cluj‐Napoca: Editura EIKON..

[5] Nu trebuie să exagerăm coeziunea dintre variantele unui concept. A nu se confunda, de pildă, hedonismul lui Aristip din Cyrene, pentru care scopul vieții este doar acumularea de experiențe plăcute, cu și cel al lui Epicur, care susține că și ascetismul poate fi hedonic, întrucât oferă condițiile pentru sănătatea și fericirea viitoare. Tot astfel, primele variante ale conceptului de eudaimonie (vezi de pildă Hesiod) văd fericirea ca ceva ce „se întâmplă”, adică ținând de o sferă asociată cu norocul. Eudaimonia lui Platon, legată de buna alcătuire a societății, este fundamental diferită de eudaimonia lui Aristotel, care poate fi obținută și prin practicarea virtuților morale și intelectuale în cadrului unui cerc restrâns de prieteni.

[6] Abundența acestor cărți în spațiul public, împreună cu folosirea persistentă a ideii de fericire în marketing vor alimenta criticile asupra a ceea ce unii autori numesc „industria fericirii” Davies, W. (2015) The happiness industry: how the government and big business sold us well-being.

[7] Totodată trebuie reținută sugestia foarte interesantă că cercetarea cu privire la indicatorii sociali apare sub impulsul necesității de a cuantifica efecte așteptate ale progresului tehnic adus de investițiile imense în cadrul programului spaţial american Land, K. (2000) Social Indicators, în E. F. Borgatta și R. J. V. Montgomery (eds.), Encyclopedia of sociology, New York: Macmillan Reference USA, 1844–1850..

[8] Neil Thin Thin, N. (2012) Social happiness: theory into policy and practice. Bristol: The Policy Press. atinge însă câteva teme sensibile în domeniu.

[9] Interpretare opusă punctului de vedere intelectualist, pentru care numai contemplarea duce la fericire Curzer, H.J. (1990) Criteria for Happiness in Nicomachean Ethics I 7 and X 6-8. Classical Quarterly, 84, 421-432.. 

[10] Adică judecarea eronată caracteristicilor unui individ pe baza caracteristicilor grupului din care face parte Rae, A. (2014) Ecological Fallacy, în A. C. Michalos (ed.), Encyclopedia of Quality of Life and Well-Being Research, Dordrecht: Springer Netherlands, 1775-1776.. Pentru o discuție în legătură cu individualismul și colectivismul vezi  Oyserman și Uskul Oyserman, D. și Uskul, A.K. (2008) Individualism and collectivism: Societal-level processes with implications for individual-level and society-level outcomes, în F. J. R. v. d. Vijver et al. (eds.), Multilevel analysis of individuals and cultures, New York: Lawrence Erlbaum Associates, 142-173.. Pentru a depăși distincția au fost introduși termenii de allocentrism și idiocentrism.

[11] Definit ca o credință în importanța posesiunilor materiale în viață Żemojtel-Piotrowska, M., Baran, T., Clinton, A., Piotrowski, J., Bălţătescu, S. și Hiel, A.v. (2013) Materialism, Subjective Well-being, and Entitlement Journal of Social Research & Policy, 4, 2, 85-98..

[12] „De exemplu habitusul influenţează procesele de adaptare. Normele sociale influenţează procesele de comparaţie, iar ideologiile influenţează valorile. Invers, normele se concretizează în instituţii care sunt percepute ca având o influenţă concretă. Putem asocia procesul structurării instituţiilor cu intrarea în câmpul percepţiei a acestor condiţionări sociale: de pildă în cazul instituţiile politice percepţia ineficienţei şi corupţiei influenţează negativ satisfacţia cu viaţa ca întreg” Bălţătescu, S. (2014) Fericirea în contextul social al tranziţiei postcomuniste din România. Ediţia a doua, revizuită şi adăugită. Cluj‐Napoca: Editura EIKON..